În croitorie, dacă nu măsori de cinci ori și tai o dată, riști să strici totul. La fel și în economie: deciziile pripite riscă să ne ducă direct în faliment, să pierdem investiții, competitivitate și poziția noastră în Europa. Iar dacă Bruxellul nu e atent, nici măcar continentul nu va scăpa neșifonat în lupta asta globală în care, sincer vorbind, uneori zici că bătrânul continent e format doar din niște birocrați progresiști și lipsiți de leadership. Nu e doar o problemă de fiscalitate sau politica energetică, ci de strategie pe termen lung, de echilibru și de viziune, de competitivitate industrială și inovație.
România e într-o cursă europeană, și nu e una ușoară. Ca să atragem investitori, ca să ne batem cu băieții mari din UE sau alte zone, avem nevoie de ceva clar: stabilitate și claritate fiscală. Ideea de la care plec e asta: dacă nu știi la ce să te aștepți, daca nu te poti baza pe niște repere, dacă habar nu ai în ce te bagi, pe termen mai lung, cum naiba poți tu să-ți planifici viitorul și să bagi niște bani aici, în ceva, în orice?
Problema? Marile investiții guvernamentale, publice, nu vin gratis. Iar pentru a le susține, ghici de unde vin banii? Din taxe. Același guvern care spune că nu vrea să ne ia mai mulți bani, ne spune și că trebuie să continue proiectele mari, strategice. La fel, și mediul privat, trebuie să ducă investițiile mai departe, fie ele din zona IMM-urilor sau din zona Big Money. Investiții care, pe termen lung, ar trebui să aducă rezultate. Dar, onest, din ce se finanțeaza investițiile private? Păi, din profit! Dar care profit, dacă apar impozite și taxe noi? Și chiar și fără taxe noi, în cât timp se simte return-ul investițiilor de azi? 3-5 ani? 7-10 ani?
Și aici intervine dilema. Investițiile mari, cum sunt cele din Marea Neagra, de exemplu, nu se fac peste noapte. Sunt proiecte pe termen lung, iar dacă azi schimbi regulile fiscale, practic schimbi regulile jocului dupa start. Dar, ei vor zice: „Nu se modifică în timpul jocului, nu e nimic retroactiv, nu afectează ce a fost!” Doar parțial corect. Ce faci cu un investitor care a început un proiect în 2015 sau în 2018 și care speră ca, din 2027-2028, să înceapă să vadă profit? Dacă îi modifici regulile fiscale în 2025 sau 2026, chiar dacă nu retroactiv, îl lovești direct în planul făcut pe termen lung, cu 8 sau 10 ani înainte. Ăsta e un lucru pe care mulți politicieni nu-l înțeleg: investițiile se bazează pe încredere și pe stabilitate, nu pe ajustări de ultim moment.
Și acum ajungem la partea delicată: creșterea taxelor. Înțelegem că guvernul e disperat după soluții rapide pentru deficit, dar, pe bune acum, suprataxarea nu e soluția magică. E ca în biologie: un parazit care își omoară gazda moare și el. Statul, în acest context, trebuie să fie un partener adevărat, un coechipier de cursă lungă pentru investiții și firme, nu un prădător. Creșterea bruscă a taxelor poate arăta bine pe hârtie, poate că va rezolva niște probleme pe termen scurt, dar pe termen lung va pune economia pe butuci.
Și aici vine și analogia cu parazitul: un stat care se bazează pe taxe mari, care absoarbe resursele, fără să le redea economiei și inainte de a bifa un anumit nivel prestabilit și dorit de dezvoltare, se comportă ca un parazit care își omoară gazda. În loc să creeze un cadru de dezvoltare și susținere pentru investițiile strategice, riscă să sufoce exact ceea ce ar trebui să protejeze, pentru a-și consolida propria-i supraviețuire.
Triunghiul perfect al celor trei noțiuni: echilibru, viziune, cumpătare. România are nevoie de investițiile strategice pentru a se dezvolta. Dar pentru asta e nevoie de predictibilitate fiscală pe termen lung. Dacă vrem să reindustrializăm economia și să rămânem competitivi în Europa, avem nevoie de inteligență și viziune fiscală – nu de soluții de criză care să ne țină pe loc!
