Inegalitatea, marea provocare economică a secolului: Prăpastia care crește în lume și se micșorează timid în România

În timp ce inegalitatea veniturilor atinge cote istorice la nivel global, cu o concentrare fără precedent a bogăției în mâinile unei elite restrânse, România pare să meargă, timid, în sens invers. Datele recente arată o reducere a inegalității și a sărăciei, dar și o realitate care rămâne fragilă: decalaje regionale mari, vulnerabilități sociale persistente și o poziționare încă sub media Uniunii Europene.

Cei mai bogați 10% din oamenii planetei dețin aproape trei sferturi din toată averea lumii, în timp ce cea mai săracă jumătate deține abia 2%. Mai puțin de 60.000 de multimilionari controlează acum de trei ori mai multă avere decât jumătate din omenire la un loc. Acestea sunt doar câteva dintre datele reținute în raportul privind inegalitatea mondială, publicat la începutul acestui an de către centrul de cercetare globală Laboratorul Mondial pentru Inegalitate. Ediția din 2026 vine într-un moment critic. În întreaga lume, nivelul de trai stagnează pentru mulți oameni, în timp ce bogăția și puterea sunt și mai concentrate la vârful societăților. Pentru România, datele Eurostat și INS indică o reducerea a inegalității veniturilor, dar suntem încă sub media UE.

Inegalitatea, noua normalitate

Prefațat de economiștii Jayati Ghosh și Joseph Stiglitz (laureat Nobel pentru economie), actualul raport, intitulat „Inegalitatea persistă la un nivel extrem”, explorează noile dimensiuni ale inegalității care definesc secolul XXI: clima, inegalitățile de gen, accesul inegal la capitalul uman, asimetriile din sistemul financiar global și diviziunile teritoriale care remodelează democrațiile. Pe baza datelor colectate, autorii raportului au identificat șapte puncte-cheie care pot explica de ce inegalitatea rămâne accentuată în secolul XXI.

1. Cei mai bogați oameni ai planetei contribuie disproporționat de puțin la finanțele publice. Ratele de impozitare efective cresc pentru cea mai mare parte a populației, dar scad brusc pentru miliardari. Acest lucru nu numai că subminează justiția fiscală,  ci privează societățile de resursele necesare pentru educație, asistență medicală și acțiuni climatice. Bogăția a atins maxime istorice, dar rămâne distribuită inegal. Primii 0,001% – mai puțin de 60.000 de multimilionari – dețin de trei ori mai multă bogăție decât întreaga jumătate inferioară a omenirii la un loc. În aproape fiecare regiune, primii 1% dețin singuri mai multă bogăție decât 90% din populație.
2. Deținerea de capital joacă un rol esențial în inegalitatea emisiilor de carbon. Persoanele bogate alimentează criza climatică prin investițiile lor, chiar mai mult decât consumul și stilul lor de viață. Cea mai săracă jumătate a populației globale este responsabilă de 3% din emisiile de carbon asociate cu deținerea de capital privat, în timp ce primele 10% reprezintă 77% din emisii.
3. Diferența de remunerare între sexe persistă în toate regiunile și este mai mare atunci când se iau în considerare orele de muncă neremunerate. Excluzând munca neremunerată, femeile rămân cu 61% din ceea ce câștigă în medie pe oră lucrată, dar când se include munca neremunerată, această procent scade la 32%. În fiecare regiune, femeile lucrează mai multe ore decât bărbații atunci când se ia în considerare munca neremunerată.
4. Sistemul financiar global este trucat în favoarea țărilor bogate. La nivel global, aproximativ 1% din PIB-ul global se scurge în fiecare an din țările mai sărace către cele mai bogate prin transferuri de venit net asociate cu randamente excesive persistente și plăți de dobânzi mai mici pentru datoriile țărilor bogate, aproape de trei ori mai mari decât ajutorul global pentru dezvoltare.
5. În democrațiile occidentale, diviziunile politice dintre venituri și educație s-au deconectat: preferințele politice s-au îndepărtat de alinierile tradiționale bazate pe clase sociale către sisteme de partide în care alegătorii cu studii superioare se înclină acum spre stânga, în timp ce alegătorii cu venituri mari rămân aliniați cu dreapta. Această fragmentare a slăbit coalițiile largi pentru redistribuirea veniturilor.
6. Impozitele și transferurile se numără printre cele mai puternice instrumente pe care societățile le au pentru a finanța bunurile publice și a reduce inegalitatea. Impozitarea progresivă consolidează, de asemenea, coeziunea socială și limitează influența politică a bogăției extreme. Cu toate acestea, progresivitatea fiscală se prăbușește chiar în vârf: cei mai bogați plătesc adesea proporțional mai puține impozite decât majoritatea populației. Acest lucru nu numai că subminează justiția fiscală, ci privează societățile de resursele necesare pentru educație, asistență medicală și acțiuni climatice.
7. Inegalitatea de șanse de astăzi alimentează inegalitatea rezultatelor de mâine. Cheltuielile medii pentru educație pe copil în Africa Subsahariană sunt de doar 200 de euro, comparativ cu 7.400 de euro în Europa și 9.000 de euro în America de Nord și Oceania – un decalaj de peste 1 la 40, de aproximativ trei ori mai mare decât decalajul PIB-ului pe cap de locuitor. Astfel de disparități modelează șansele de viață de-a lungul generațiilor, înrădăcinând o geografie a oportunităților care exacerbează și perpetuează ierarhiile globale ale bogăției.

Criza climatică, o oglindă fidelă

Criza climatică este o provocare colectivă, dar și una profund inegală. Jumătatea cea mai săracă a populației globale reprezintă doar 3% din emisiile de carbon asociate cu proprietatea privată (și 10% din emisiile asociate consumului), în timp ce primii 10% reprezintă 77% din emisiile asociate cu proprietatea privată (și 47% din emisiile bazate pe consum). Numai cei mai bogați 1% reprezintă 41% din emisiile de proprietate privată, aproape dublul cantității totale a celor mai de jos

90% combinate. Inegalitatea climatică ține și de vulnerabilitate pentru că  cei care emit cel mai puțin, în mare parte populațiile din țările cu venituri mici, sunt și cei mai expuși la șocurile climatice. Între timp, cei care emit cel mai mult sunt mai bine

izolați, având resurse pentru a se adapta sau a evita consecințele schimbărilor climatice. Această responsabilitate inegală este, prin urmare, și o distribuție inegală a riscurilor. Inegalitatea climatică este atât o criză de mediu, cât și o criză socială.

România – un pas înainte, doi pași de recuperat

Potrivit ultimelor date publicate de Eurostat, coeficientul de inegalitate socială din România, coeficientul Gini, a scăzut la 28 în 2024, cel mai mic nivel din ultimii zece ani. Cu această valoare a indicatorului, România este pe locul 18 în clasamentul ţărilor membre ale Uniunii Europene. În 2023, de exemplu, România se poziţiona pe locul 10 în UE după coeficientul Gini, cu o valoare de 31 a acestui indicator. Datele făcute publice de către Comisia Națională de Statistică la sfârșitul anului trecut în raportul „Dimensiuni ale incluziunii sociale”, în România aproape unul din cinci locuitori trăia într-o gospodărie ale cărei venituri erau mai mici decât pragul stabilit la nivelul de 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult-echivalent. În perioada 2021-2024, rata sărăciei a avut o evoluṭie descrescătoare, de la 22,5% în anul 2021, la 19,0%, în anul 2024.

Pe parcursul perioadei analizate, rata sărăciei s-a menținut mai ridicată în rândul femeilor decât al bărbaților. În anul 2021, diferența era de 1,7 puncte procentuale (23,4% față de 21,7%), însă aceasta s-a redus considerabil, ajungând în anul 2024 la doar 0,1 puncte procentuale (19,0% față de 18,9%). Riscul de sărăcie afectează cu intensitate diferită populaţia în funcţie de grupa de vârstă, de capacitatea de muncă de care dispune şi, evident, de veniturile obținute. Cea mai înaltă incidenţă a sărăciei se întâlnește în rândul copiilor în vârstă de până la 18 ani și al tinerilor de 18-24 ani. Astfel, în anul 2024 ponderea copiilor în vârstă de până la 18 ani, aflați în risc de sărăcie, a fost de 26,2%, iar dintre tinerii de 18-24 ani, 22,2% s-au aflat sub pragul de sărăcie, mult peste nivelurile corespunzătoare adulţilor.

În ultimul an, comparativ cu începutul perioadei analizate, s-a înregistrat o scădere a ratei sărăciei, mai accentuată în rândul persoanelor de 65 de ani și peste (cu 5,6 puncte procentuale), dar și la grupa de vârstă 0-17 ani (cu 3,5 puncte procentuale).

Harta sărăciei din România

În anul 2024, cele mai mari rate ale sărăciei s-au înregistrat în regiunile Sud-Vest (29,8%), Sud-Est (26,8%) și Nord-Est (26,4%), iar cea mai mică în Bucureṣti-Ilfov (3,7%). Din analiza evoluţiei ratei sărăciei în anul 2024, faṭă de anul 2021, se observă că cea mai mare scădere s-a întâlnit în regiunea Nord-Est (cu 9,1 puncte procentuale), urmată de regiunea Vest (cu 7,4 puncte procentuale) și Sud-Muntenia (cu 5,6 puncte procentuale). Creștere a ratei sărăciei în perioada analizată s-a înregistrat doar în regiunea Bucureşti-Ilfov (cu 0,8 puncte procentuale).

În anul 2024, din totalul persoanelor ocupate, cele aflate sub pragul de sărăcie au reprezentat 10,9%, cu 13,8 puncte procentuale mai puţin decât în cazul persoanelor care nu au desfăşurat nicio activitate economico-socială. Comparativ cu anul precedent, persoanele ocupate au fost expuse riscului de sărăcie în proporție mai mică (10,9% în anul 2024, față de 15,3%, în 2023). În cadrul persoanelor antrenate într-o activitate economico-socială de tip salarial sau pe cont propriu, se remarcă diferenţierile între sexe: 14,4% dintre bărbaṭi, respectiv 6,3% dintre femei au fost sub pragul de sărăcie. În rândul persoanelor neocupate situația este diferită: 27,1% dintre femei și 20,6% dintre bărbați se aflau sub pragul sărăciei, având venituri care nu le asigurau un trai decent. Riscul de sărăcie al persoanelor neocupate a scăzut pe perioada analizată cu 2,2 puncte procentuale, în rândul pensionarilor înregistrându-se o scădere de 5,1 puncte procentuale.