În 2007-2008, dobânzile creditelor imobiliare în valută erau mult mai mici decât cele în monedă națională. În ciuda avertismentelor repetate ale Băncii Naționale, oamenii erau siguri că pot achita ratele aferente unor credite supuse riscului valutar și căutau soluții pentru a cumpăra locuințe. Diferența dintre creditele în lei și cele în valută era foarte mare, iar riscul valutar s-a manifestat pe deplin în criza care a urmat. Din fericire, lucrurile s-au schimbat substanțial între timp.
În 2008, ROBOR la trei luni a variat între 8% și 17%, mai mare decât în 2007. Dar DAE (dobânda anuală efectivă, care nu se calcula în perioada respectivă) era mult mai mare. Pentru un credit pe 25-30 de ani, sumele erau foarte mari în raport cu creditul contractat. Cum și prețurile locuințelor creșteau de la o lună la alta, costul împrumuturilor era uriaș. Lucru care s-a văzut în criza care a început în 2009, când creditele neperformante au explodat, ca urmare și a crizei imobiliare, unde prețurile s-au prăbușit cu peste 50%.
Mirajul creditului în valută care îți permite să te îndatorezi mai mult decât poți în lei, a dispărut. Francul elvețian (CHF) a fost cea mai „exotică” monedă pentru creditele imobiliare de atunci; francul era la un curs mic față de leu, iar dobânzile practicate de Banca Elveției erau reduse. După startul crizei, cursul a făcut un slat uriaș, susținut și de faptul că francul elvețian a fost mult mai stabil decât euro sau dolari. Astfel, creditele în CHF au avut o rată maximă de default.
Situația s-a schimbat complet 18 ani mai târziu. România a trecut peste criză, a intrat într-o perioadă de creștere economică și a început să recupereze decalajele față de media europeană. Populația nu a mai pus carul înaitea boilor, adică nu a căutat achiziția de locuințe înainte de a avea și puterea de cumpărare necesară, iar lucrurile au intrat în normal. BNR a înăsprit condițiile de creditare (ultima oară chiar în 2019) pentru a nu mai avea „surprize”, iar dobânzile au urmat cursul economiei în general, cu influențe din partea inflației. Practic, am intrat și noi în normalitate.
La nivel de percepție, consumatorii români sunt, în mare parte, convinși că în România plătim dobânzi mult mai mari decât cele din alte state europene, mai ales cele din Zona Euro. În realitate, cifrele arată că nu mai suntem atât de departe de nivelurile din Zona Euro, mai ales că acum vorbim de dobânzi aferente împrumuturilor în lei versus credite în euro în alte state.
Banca Națională a României a descurajat cu toate forțele creditarea în valută după criză, iar acțiunile BNR au dat rezultate: în prezent, dintr-un total de aproape 190 miliarde lei credite acordate populației, doar 17,8 miliarde lei (echivalent) sunt în valută, în principal euro. Adică, mai puțim de 10%. Spre comparație, în 2012, creditele în valută reprezentau peste 60% din total împrumuturi.
Ecart redus de dobânzi
Creditele destinate achiziției de locuințe nu au cele mai mici dobânzi în prezent în România, fiind mai mari decât în perioada 2021-2022. Dar dacă ne uităm în piață, observăm că sunt destule credite bancare cu o dobândă mai mică decât cea a ROBOR la tei luni, adică sub 5,6%. În statele din Zona Euro, cele care utilizează moneda europeană drept monedă națională, dobânzile variază între 3% și 4,5%. Dacă luăm cea mai mică dobândă de la noi, adică 4.8% și o comparăm cu cea mai mare din Zona Euro, de 4,5% în Estonia, diferența este foarte mică. Sigur, pentru restul diferențele sunt de circa două procente până la trei procente.
Conform datelor Băncii Centrale Europene (BCE), Austria are o dobândă de 3,63%, Belgia de 3,16%, Croația de 3.7%. Cipru de 4,31%, Estonia de 4,5%, Franța de 3,14%, Germania de 3,56%, Italia de 3,11%, iar Spania de 2,9%. Cea mai mică dobândă este în Malta, la 1,89%. În România, dobânzile pornesc de la 4,8% și depășesc 7%.
Când vine vorba de DAE, adică dobânda anuală efectivă, lucrurile se înrăutățesc pentru noi, deoarece băncile din țara noastră adaugă până la 3,5 puncte procentuale pentru comisioane, taxe, risc de țară etc. În Zona Euro, adaosul este mult mai mic, iar Annual percentage rate of charge (APRC), adică rata anuală efectivă a dobânzii, este mult mai mică. În Austria ARPC urcă la 3,94%, în Belgia la 3,46%, în Croația la 4,02%, în Cipru la 5.19%, în Estonia la 4,56%, în Franța la 3,72%, în Germania la 3,59%, în Italia la 3,55%, iar în Spania la 3,02%. Cu alte cuvinte, DAE în România este de obicei de câteva ori mai mare decât în statele din Zona Euro, dar sunt cazuri în care este și de peste zece ori mai mare. În România, DAE pornește de la 7,35% și depășește 10% pentru cele mai scumpe împrumuturi ipotecare. Practic, DAE majorează diferența de cost pentru credit în țara noastră. Pe de altă parte, dacă ne uităm la ecartul minim, de circa două puncte procentuale, acesta nu pare deloc mare pentru un credit în euro versus un credit în lei.
Dobânzile bancare sunt legate în toate statele de dobânda de politică monetară a băncii centrale, care la noi este de 6,5%. Dar nu este cea mai mare din Europa, fiind la egalitate cu Ungaria și Republica Moldova și depășită de Islanda cu 8%, Belarus cu 9,5%, Ucraina cu 14,5%, Rusia cu 21% și Turcia cu 45%. Serbia și Polonia au o dobândă de referință de 5,75%, Marea Britanie și Norvegia de 4,5%, iar Cehia de 2,9%. În Zona Euro, dobânda din prezent a BCE este de 2,9%.
Situația este similară și la creditele de nevoie personale, diferențele fiind la fel sau chiar mai mici. Chiar dacă la nivel de percepție situația este mult mai gravă în România, în realitate creșterea economică din ultimii 10 ani se vede și în piața bancară. Și dacă am reuși să ne menținem pe această traiectorie, am putea reduce diferența față de statele din Vest.
Dobânzile la creditele ipotecare din România, deși împrumuturile sunt acordate în lei, nu sunt cu mult mai mari decât în statele din Zona Euro, dar o diferență uriașă se observă când vine vorba de dobânda anuală efectivă, băncile românești adăugând până la 3,5 puncte procentuale pentru comisioane, taxe, risc de țară etc.
