„Nu mai reglementați totul, renunțați la terorismul legislativ eco-hipsteresc și protejați economiile europene. Dacă nu o faceți, oamenii nu vor mai crede în ideea de Uniune Europeană.” M-a privit de parcă tocmai rostisem o blasfemie într-o mare catedrală. Se întâmpla cu ani în urmă, când Green Deal-ul abia începea să coboare din documente în economia reală, dar expresia lui mi-a rămas întipărită în minte. Era un economist de prim rang, cu o lungă carieră în instituțiile europene, căruia, în timpul unei discuții amicale, îi spusesem fără ocolișuri ceea ce credeam. Și-a revenit repede și a contraatacat: planeta se duce de râpă, iar dacă stăm cu mâinile în sân riscăm dispariția. Europa trebuie să dea tonul, iar restul lumii îi va urma exemplul. M-a uluit candoarea argumentului. Îl auzeam din gura unui profesionist redutabil, pe care mulți îl considerau o minte luminată. Atunci am înțeles de ce Uniunea Europeană, deși este o construcție extraordinară, nu a reușit să-și transforme uriașul potențial în supremație economică: prea multe decizii sunt luate la vârf de oameni rupți de lumea reală.
Timpul a trecut, iar avertismentul meu s-a confirmat într-o măsură chiar mai mare decât îmi imaginasem. Desigur, nimeni întreg la minte nu se putea gândi la o pandemie urmată de un război, dar vulnerabilitățile legate de China și Rusia erau cunoscute. Cu toate acestea, furtuna a găsit Europa complet nepregătită.
Minunatele politici verzi europene au produs rezultate: față de momentul lansării Green Deal-ului, UE și-a redus emisiile de gaze cu efect de seră cu aproximativ 14%. În același timp, așa cum era de așteptat, restul lumii nu s-a lăsat însă impresionată și emisiile globale au crescut cu aproape 5%. În condițiile în care Europa mai generează doar 6% din total, lumea a reușit să adauge în cinci ani aproape echivalentul întregii poluări europene de astăzi.
Industria europeană a achitat nota de plată: competitivitatea s-a erodat, iar numeroase fabrici și-au mutat producția în afara continentului. Există și o veste bună: PIB-ul real al UE este cu aproximativ 7% peste nivelul din 2019. Totuși, dacă analizăm performanța cu toate datele pe masă, avem mari motive de îngrijorare. În aceeași perioadă, India a crescut cu 37%, iar China cu 33%. Europa nu a mers înapoi, dar a înaintat încet în timp ce restul lumii a alergat.
Raportul Draghi arată însă că boala nu a apărut odată cu Green Deal-ul. Productivitatea europeană crește prea încet de multă vreme, în special pentru că Europa a rămas în urmă la capitolul tehnologie -iar aici celebra birocrație bruxelleză are un cuvânt de spus. Green Deal-ul nu este, așadar, vinovat pentru toate necazurile, dar a devenit o piatră de moară legată de piciorul unui alergător deja obosit. Așa s-a ajuns ca producătorii europeni să plătească pentru electricitate de două-trei ori mai mult decât rivalii din SUA și China. Iar dacă poveste continuă, tranziția riscă să devină o operație reușită după care pacientul este declarat mort.
Tabloul european este departe de a fi optimist, însă devine aproape luminos dacă îl așezăm lângă realitatea românească. Este clar că Europa nu și-a ales cel mai bun traseu, însă România pare să-și fi pierdut cu totul busola. Iar dacă la Bruxelles putem vorbi despre naivitate și orbire ideologică, la București, însă, explicația este mult mai greu de îndulcit: mult cinism și ticăloșie.
