De ce nu pot avea și eu o dobândă la un credit ipotecar așa cum este în Franța? E aceeași bancă, iar, teoretic, costurile de operare în România sunt mult mai mici… Era anul 2007, iar eu, un prea tânăr ziarist, voiam să-mi clarific o dilema: de ce un francez avea să platească în 30 de ani împrumutul plus circa 40% din suma împrumutată, iar eu trebuia să restitui în aceeași perioadă de trei ori cât aș fi primit. „Riscul de țară!”, îmi răspunde sec interlocutorul meu, un fost ministru de finanțe de la care aveam să învăț multe de-a lungul timpului. „Risc, risc, dar chiar așa?!”, mă arăt eu consternat.
Vine criza și înțeleg oarecum conceptul de risc: de la profituri uriașe, băncile trec la pierderi mari. Unele aleg să plece, altele încearcă să repare ce se mai poate. E o întreagă discuție aici despre responsabilitatea băncilor, despre erorile făcute și despre fraudele interne. Dar, lăsând asta la o parte, era clar că lucrurile nu arătau prea bine pentru businessul bancar. Totuși, a contat atunci vreun pic riscul de țară? Mai are vreun sens să facem o comparație cu riscul de țară pe care băncile considerau că îl avea Grecia în acea perioadă? Mai avem cum să ne explicăm de ce în 2007 un grec se împrumuta la o dobândă care era aproape la jumătate față de cea la care se împrumuta un român? În perioada care a urmat am văzut falimentul unor mari instituţii financiare şi intervenţii guvernamentale în cele mai devoltate state din punct de vedere economic. Explicația este complexă, dar putem rămâne cu certitudinea că sistemele financiare au eşuat complet în evaluarea riscului.
Revenind la creditele noastre, cele mai multe bănci din România s-au comportat în acea perioadă oribil cu clienții care n-au mai putut să-și plătească ratele. Fără discuții, au început să-i execute silit, scoțându-le locuințele la vânzare. Iar, ca imaginea să fie completă, multe dosare cu „datornici” au fost vândute de bănci, cu discounturi uriașe, către firme colectoare de debite. În plus, și imobilele s-au depreciat puternic, iar din toată această poveste mulți români au rămas și fără casă, și cu datorii. Există și excepții, cu bănci mai „omenoase”, dar acestea vin să întărească regula. Astăzi toată această poveste ați zice că nu mai contează: avem Legea Dării în Plată, dar și alte instrumente care pot stopa eventuale abuzuri. Dar nu e chiar așa!
De curând, povesteam cu un reputat profesionit din domeniu despre afacerile băncilor din România și despre imaginea pe care o au despre piața bancară atât românii de rând, cât și guvernanții. Argumentele lui erau valide: profitul băncilor nu mai pare deloc mare dacă îl comparăm cu ceea ce se întâmplă în Europa, dobânzile sunt mari, dar vorbim preponderent de lei și e normal să fie așa, iar impozitul de 2% din „cifra de afaceri” pe care băncile sunt obligate să-l plătească e ceva cât se poate de rău. Omul se întreba de ce există aceste mituri cu privire la bănci și de ce nimeni nu stă să caute adevărul. I-am răspuns că totul vine din perioada care a urmat crizei: procentul de credite neperformante depășise bine 20 %, iar modul în care s-au comportat atunci băncile cu clienții, fie ei persoane fizice sau juridice, le va mai bântui o lungă perioadă. Pentru că anumite lucruri nu se uită și nici nu prea se iartă… L-am întrebat și pe el de dobânzile mari pentru creditele ipotecare. Răspunsul? Ați ghicit: „riscul de țară”! Diferența este că acum cred că omul are dreptate: avem un deficit bugetar enorm, cheltuieli publice în continuă creștere și venituri supraestimate. În plus, dacă adăugăm evoluția războiului din Ucraina și alte evenimente îngrijorătoare la nivel mondial, riscul de țară chiar pare corect evaluat. Rămâne însă o necunoscută: oare în statele în care sunt dobânzi de aproape trei ori mai mici decât la noi calculele băncilor sunt corecte?
