Încă din 2019 România a intrat în clubul select al economiilor dezvoltate („high income economy”), o performanță greu de imaginat cu două-trei decenii în urmă. Boomul fără precedent a fost cauzat, la fel ca în cazul multor alte state din vecinătate, de aderarea la UE. În același timp, țările din regiune care au rămas pe cont propriu au avut evoluții modeste, dacă nu chiar dezamăgitoare.
În 1989, România era de departe una dintre cele mai sărace țări din Europa, fiind „depășită” din acest punct de vedere doar de Albania. Conform datelor Băncii Mondiale, produsul nostru intern brut pe cap de locuitor în termeni nominali se situa în acel an la 1.790 de dolari, cu 30% mai mic decât cel din Bulgaria și cu 40% mai mic decât cel înregistrat în Ungaria. Mai mult, PIB-ul per capita în România socialistă era de două ori mai mic decât al Cehoslovaciei, de trei ori mai mic decât cel al Iugoslaviei și de cinci ori mai mic decât al Uniunii Sovietice.
Diferențele erau încă și mai mari dacă luăm în calcul statele capitaliste. Mai exact, în același an 1989 PIB-ul pe cap de locuitor al României era cu 10% mai mic decât cel din Turcia, de aproape cinci ori mai mic decât cel al Greciei, de nouă ori mai mic decât cel al Italiei sau Marii Britanii, de zece ori mai mic decât în Franța și Germania ori de aproape 13 ori mai mic decât cel din Statele Unite ori Suedia.
Creștere explozivă
Căderea comunismului a adus tensiuni, violențe și crize în estul Europei. Iugoslavia s-a destrămat în urma mai multor războaie, URSS s-a rupt destul de pașnic, dar pe teritoriul fostului imperiu au avut loc sau sunt încă în desfășurare conflicte sângeroase și doar cehii și slovacii au reușit să divorțeze în mod civilizat. România nu a fost nici ea scutită de turbulențe și a experimentat o lungă și controversată perioadă de tranziție.
În ciuda tuturor neajunsurilor, țara noastră a reușit, totuși, să-și atingă obiectivele de a intra în NATO (în 2004) și în UE (în 2007) și reprezintă, pentru orice observator obiectiv, una dintre cele mai spectaculoase evoluții din jumătatea de est a continentului. „România este o poveste de succes din punct de vedere economic și, când călătorești aici, vezi schimbările pozitive care au avut loc în ultimele decenii. Veniturile cresc, viața de zi cu zi devine tot mai bună”, spunea anul trecut Manfred Weber, președintele Partidului Popular European (PPE), cu ocazia congresului organizat de PPE la București.
O arată, de altfel, foarte clar și datele macroeconomice. Conform ultimelor estimări, PIB-ul per capita a ajuns în România la peste 20.000 de dolari în 2024, respectiv de peste 11 ori mai mare decât cel calculat pentru 1989. Iar distanța față de țările bogate din Vest s-a redus semnificativ, cu PIB-ul nominal pe 2024 ajungând la 46% din media UE și fiind acum de doar două-trei ori mai mic decât cel din Italia, Franța ori Germania.
Creșterea este încă și mai impresionantă dacă luăm în calcul PIB-ul pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare (PPP), pe care mulți specialiști îl consideră drept cea mai fidelă reprezentare a productivității unei economii. La acest capitol am atins în 2024 un nivel de circa 47.000 de dolari, respectiv 75% din media UE, și, oricât ar părea de greu de crezut pentru unii, ne aflăm undeva între două treimi și trei sferturi din nivelul atins per capita de cele mai mari economii occidentale.
Diferențe incontestabile
De altfel, evoluția economică a fost pozitivă și accelerată în toate statele foste comuniste care au intrat în Uniunea Europeană, fie că e vorba de Polonia, Cehia ori țările baltice. Nu la fel s-a întâmplat în cele care, din diverse motive, au rămas pe dinafară și, așadar, pe cont propriu. Sau suverane, cum li se spune tot mai des în ultima vreme. Am inclus aici și Turcia, care, deși nu a fost comunistă, este foarte aproape geografic și era în anii ‘90 o destinație predilectă pentru românii în căutare de lucru.
Ca să recapitulăm, cu excepția Albaniei, toate aceste țări erau în 1989 mai bogate și mai dezvoltate (unele semnificativ mai bogate) decât România. Astăzi, însă, PIB-ul lor pe cap de locuitor variază între 25% și 75% din cel al țării noastre la valoarea nominală și între 40% și 85% la valoarea PPP (ajustată cu puterea de cumpărare). Singura excepție la acest din urmă indicator este Rusia, care a avut în 2024 un PIB per capita PPP egal cu cel al României (asta în condițiile în care este de departe cea mai bogată țară din lume din punct de vedere al resurselor minerale).
Și salariile medii nete spun multe. Dacă în anii ’90 un angajat român primea sub 100 de dolari pe lună, ultimele date arată că acest indicator a ajuns la aproape 1.100 de euro, aproximativ la fel ca în Grecia și Slovacia și mai mult decât în Ungaria (1.030 de euro) ori Bulgaria (circa 900 de euro). Comparația cu statele din regiune care nu au intrat în UE este și mai elocventă: salariul mediu net este de 850 de euro în Serbia, 700 de euro în Bosnia Herțegovina sau Rusia, 680 de euro în Macedonia, 630 de euro în Albania, 600 de euro în Belarus și circa 580 de euro în Moldova și Turcia.
„Nici nu trebuie să ne uităm pe statistici. E suficient să călătorești în Serbia și să-ți dai seama că au rămas în urmă. Și când te gândești că în anii ’80 erau Occidentul pentru noi, iar în anii ’90 mergeau românii să-și caute de lucru la ei, că se câștiga semnificativ mai bine, parcă nu-ți vine să crezi”, spune Adrian G., proprietarul unei firme de construcții din Timișoara.
Vulnerabilitățile Chinei
Unul dintre modelele des indicate de adepții suveranismului este China, care este dată în general exemplu pentru dezvoltarea economică fulminantă. Nu poate nimeni nega că gigantul asiatic a trecut în ultimele decenii printr-o transformare radicală, care a dus economia sa de la una subdezvoltată, cu un PIB pe cap de locuitor de numai 300 de dolari în 1989 (respectiv de circa șase ori mai puțin decât avea la acea dată România, care era, după cum am arătat, una dintre cele mai sărace state europene), la una dintre cele mai mari din lume.
Totuși, lăsând la o parte minusurile evidente ale vieții în China (care este în continuare o dictatură comunistă, unde numeroase drepturi ale omului, de la cel la libera exprimare la cel de circulație, sunt în continuare restrânse sau încălcate), trebuie spus că nici din punct de vedere economic lucrurile nu stau așa de roz cum ar putea părea. În 2024, PIB-ul pe cap de locuitor în China s-a situat la mai puțin de 13.000 de dolari, ceea ce reprezintă cam 65% din nivelul atins de România, 50% din cel al Slovaciei, 33% din cel al Italiei, 25% din cel al Germaniei și 20% din cel al Olandei. În același timp, PIB-ul per capita nominal a fost anul trecut de 6,5 ori mai mic decât în SUA, de șapte ori mai mic decât în Norvegia și de opt ori mai mic decât în Elveția.
Chiar și dacă luăm în calcul PIB-ul pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare (PPP) rezultă că cea mai mare economie asiatică încă mai are mult de crescut până să atingă nivelurile vestice. Astfel, nivelul de PIB per capita PPP de 26.000 de dolari calculat pentru China este egal cu doar 55% din cel estimat pentru România și de 2,5 până la patru ori mai mic față de principalele economii occidentale.
Dar partea cea mai importantă este că marea majoritate a experților par să fi căzut de acord deja de câțiva ani că dezvoltarea Chinei este pândită de o serie de riscuri semnificative. „Creșterea PIB de 5% atinsă în 2024 este una dintre cele mai mici din ultimele decenii și subliniază provocările cu care se confruntă a doua economie a lumii, cum ar fi criza imobiliară prelungită, majorarea datoriei guvernamentale locale, rata ridicată a șomajului în rândul tinerilor sau nivelul scăzut de optimism la nivelul companiilor și consumatorilor”, spunea recent dr. Sahibzada M. Usman, expert în China. Iar taxele vamale suplimentare cu care amenință administrația Trump, dar și UE sau Canada, nu ar face decât să pună și mai mult sub semnul întrebării perspectivele economiei locale, care se bazează foarte mult pe exporturi.
