În urmă cu circa un deceniu am participat, alături de un coleg, la unul dintre rarele interviuri pe care guvernatorul Mugur Isărescu le acordă presei. Dacă vă gândiți că am aflat lucruri excepționale, care urmau să-mi schimbe viața, vă înșelați. Impecabil teoretician, cu un discurs pe cât de riguros pe atât de rigid, Isărescu a lăsat să-i scape o singură informație cu valoare de știre: în peste două decenii de când conducea BNR, niciun angajat nu fusese dat afară. Care sunt șansele ca din cei aproape 2000 de salariați, câți au fost în medie în fiecare an la BNR, să nu fie niciunul incompetent sau leneș? Aș zice că, indiferent de calitatea procesului de recrutare, se apropie de zero. Culmea, asta se întâmpla la o instituție recunoscută pentru profesionalism, în care te-ai aștepta ca standardele de evaluare să fie unele cât se poate de clare. Și unde, pentru a avea o imagine completă, salariul mediu trece de 2.000 de euro. Am ales acest exemplu pentru că banca centrală este, pe bună dreptate, cea mai serioasă instituție a statului român – și nu o să vorbesc despre meritele BNR, sunt multe și sunt recunoscute. În schimb, vă îndemn să plecați de aici și să faceți un simplu exercițiu de imaginație: cum arată politica de resurse umane la tot ce înseamnă instituții ale statului român.
Incompetență, lene, hoție, pile, șpăgi. Acestea sunt doar câteva câteva cuvinte care ar putea caracteriza ceea ce se întâmplă cu munca la stat. Iar sursa răului o găsim în numirile politice, dar și în legislație: avem o lege a funcționarului public care garantează locuri de muncă pe viață și salarii mari indiferent de performanțe. Astfel, în timp, a dispărut orice echilibru între munca la stat și cea la privat: salariul la stat este cu circa 20% mai mare, iar diferența crește de la o lună la alta. Culmea, „revoluția fiscală” a Guvernului lovește tot în privat, pentru bugetari „măsurile de austeritate” fiind anunțate strict în spirit de glumă. Ei bine, ca absurdul să fie complet ghiciți cine sunt cei nemulțumiți! Activitatea Caselor de pensii din țară a fost întreruptă săptămâna trecută de o grevă spontană. Stimabilii funcționari n-au avut nicio emoție când au văzut oamenii, cam toți în vârstă, care îi așteptau să-și facă treaba pentru care sunt plătiți. Mai mult, am văzut un funcționar care se plângea că are un salariu de doar 1.000 de euro, lucru care i se părea de neacceptat deoarece se compara cu alți colegii, din alte instituții, cu salarii aproape duble. Asta în timp ce circa 2.000.000 de români, aproape toți din mediul privat, trebuie să trăiască cu salariul minim care, acum, după majorare, abia ajunge la 400 de euro net. Și, până la urmă, greva poate fi oarecum normală, dar doar dacă este anunțată și programată. Revolta funcționarilor de la Casele de pensii este doar cea mai recentă. Înainte au fost angajații ANAF, care, după asemenea presiuni, au primit la începutul lunii octombie o ordonanță care prevede egalizarea tuturor salariilor la nivelul unor salarii mai mari plătite după ce unii dintre ei au câștigat în instanță drepturi salariale suplimentare. Și mai înainte au fost cadrele didactice, care au tulburat atât de tare lucrurile încât examenele naționale au fost la un pas să fie anulate. Pentru a se opri din proteste, și acestea au primit o mare parte din ceea ce au cerut. Vestea cea mai rea acum urmează: la anul vom avea multe alegeri. Angajați din privat vor sta acasă și își vor plânge de milă, angajații de la stat vor ieși în stradă și vor cere. Prin urmare, e de așteptat că vor primi. Din ce bani? Asta rămâne să vadă copiii și nepoții noștri.
