Tot mai mulți oameni, pe care îi cunosc de ani buni și sunt cetățeni responsabili, cu familie, copii, ocupații și îndatoriri diverse, încep să încline către păreri antietatiste: Ce face statul pentru mine? De ce să dau bani la stat, când nimic bun nu se întâmplă cu ei? De ce nu mă lasă statul să plătesc la ONG-uri care măcar se ocupă de o cauză bună, să știu și eu ce rămâne de pe urma banilor? Bugetul e o gaură neagră. Se angajează unii pe alții, că să poată să fure la licitații mai apoi.
E greu să răspunzi unor astfel de întrebări în mod constructiv, când performanța guvernării în România (mă refer la tot aparatul: parlament, guvern, primarii, poliție, școli, spitale, etc) este departe de ceea se cere pentru o țară care face parte din UE și se proclamă modernă și democratică.
Totuși, în mod surprinzător, România se clasează pe locul 24 în lume în topul fericirii, sau denumirea să consacrată, Global Happines Level. E important să observăm două aspecte. Primul: saltul României este de 18 locuri față de anul trecut. Al doilea: România se situează în față unor țări că Spania sau Italia și este în față vecinilor Ungaria, Polonia sau Bulgaria. Care este explicația disonanței între nemulțumirea socială cu care ne confruntăm cu toții și acest avans neașteptat? Îmi vine în minte replică unui finandez, care aflând că țară lui ocupă primul loc de cinci ani consecutiv, a exclamat: „se pare că sunt ultimul finlandez nefericit!”
Există o diferența între trăirile și dorințele individuale ale fiecăruia și realitatea complexă, colectivă în care trăiește. Este oare paradoxal că trăim în a 24-a cea mai fericită țară din lume și că suntem plini de nemulțumire cum e condusă țară? Pentru că, nu-i așa, lucrurile nu merg cum ar putea să meargă și nu sunt cum ar trebui să fie. Eu spun că nu, pentru că și cetățeanul finlandez e nemulțumit despre cum merge treaba în țară lui. Așa e normal să fie.
Fiecare dintre noi trebuie să criticăm constructiv, să tragem la răspundere pe cei responsabili, să ne luptăm să ne fie mai bine. E obligația oricărui membru al oricărei societăți. Dar mai trebuie să facem un lucru, la fel de important. Să ne dăm un pas în spate și să privim la binele comun. Să considerăm binele personal că parte a binelui comun și să facem ce este necesar pentru acest bine comun, ca parte a contractului social. Această e motivația pe care o avem singuri de a ne plăti impozitele: ne finanțăm pe noi, să trăim în țară pe care ne-o construim. O țară în care sunt multe de făcut, care oferă mult și care, în plus, e casă noastră și trebuie să avem grijă de ea. Iar grijă înseamnă să ne alegem adminstratori buni și să le cerem să facă mai bine decât fac acum.
