România riscă să rămână captivă unui model economic periferic, bazat pe exportul de resurse brute și importul de produse finite, în lipsa unei strategii privind dezvoltarea industriilor strategice și valorificarea internă a gazelor naturale, susține președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), Dumitru Chisăliță, într-o analiză publicată duminică.
‘O perioadă mare de timp, combinatul sau parte din el a stat în conservare, iar statul s-a comportat ca și cum oprirea producției de fertilizanți ar fi doar o știre economică trecătoare, nu o vulnerabilitate strategică. Nu a existat o strategie serioasă pentru industria fertilizanților. Nu a existat o dezbatere matură despre securitatea alimentară. Nu a existat aproape nicio discuție despre dependența României de importuri într-o lume devenită instabilă geopolitic. Dar acum, brusc, toată lumea descoperă expresia ‘obiectiv strategic național”, a menționat președintele AEI.
Potrivit acestuia, acordul semnat între Azomureș și Romgaz este doar un acord de principiu. ‘Nu o tranzacție. Conform comunicatelor oficiale emise în mai 2026, documentul semnat între Romgaz și Azomureș este un Memorandum of Understanding/Heads of Terms. O eventuală tranzacție ar putea fi realizată în luna iulie 2026’, precizează Chisăliță.
În opinia sa, dacă o companie de stat încearcă să cumpere ceva important, apare imediat acuzația de ‘naționalizare’.
‘Deși, juridic și economic, termenul este complet greșit, naționalizarea înseamnă confiscare forțată. Aici vorbim despre negociere, evaluare și tranzacție comercială voluntară. Exact mecanismul care funcționează zilnic într-o economie de piață. Faptul că unul dintre cumpărători este o companie de stat nu transformă automat tranzacția într-un act socialist’, notează președintele AEI.
Două lucruri complet diferite sunt confundate, respectiv ‘controlul totalitar al economiei’ și ‘participarea strategică a statului într-o economie de piață’, susține specialistul.
‘Problema reală nu este dacă statul participă într-un sector strategic. Problema este dacă o face competent, transparent și în interes public. (…) ‘Naționalizare!’ devine o etichetă panicardă menită să închidă conversația înainte ca ea să înceapă. Obsesia prețului fără context. La fel de previzibil apare și argumentul: ‘Cum să dai acum 100 de milioane de euro pe ceva vândut cândva cu 10?’ Este un slogan economic care pare devastator la prima vedere și complet gol la a doua analiză. Pentru că ignoră aproape tot ce contează: inflația, investițiile făcute între timp, infrastructura existentă, costurile de reconstrucție, valoarea strategică, faptul că Europa industrială de astăzi este mult mai greu și mai scump de construit decât acum două decenii’, a adăugat Chisăliță.
Președintele AEI susține că Azomureș nu înseamnă doar hale și conducte, ci infrastructură energetică, logistică, acces feroviar, instalații chimice, autorizații, know-how și forță de muncă specializată.
‘Toate acestea valorează enorm tocmai pentru că sunt aproape imposibil de recreat rapid în Europa actuală. Dacă cineva ar încerca astăzi să construiască de la zero un combinat similar, costurile ar urca probabil spre miliarde. Dar România încă judecă industria secolului XXI cu reflexele emoționale ale tranziției din anii ’90. Iar asta produce o confuzie fundamentală: mulți oameni cred că prețurile simbolice ale privatizărilor de atunci reprezentau ‘valoarea reală’ a activelor. În realitate, statul încerca pur și simplu să scape de companii pe care nu le mai putea susține, iar investitorii își asumau riscuri și obligații uriașe de modernizare’, a subliniat Chisăliță.
El menționează că valoarea unui activ strategic este dată de ‘ceea ce poate produce astăzi și de cât de greu poate fi înlocuit’.
‘Există un alt reflex colectiv: ‘statul român nu este capabil să dezvolte nimic’. Ultimele decenii oferă suficiente argumente pentru această neîncredere: companii capturate politic, management schimbat după fiecare ciclu electoral, investiții întârziate și proiecte ratate. Și totuși, exact pentru că regula pare atât de solidă, merită observate excepțiile. Romgaz este una dintre ele. Nu pentru că ar fi perfectă și nici pentru că ar fi imună la influența politică, ci pentru că are un management bun și astfel a reușit, în mod remarcabil pentru o companie controlată de stat, să funcționeze cu o logică economică normală’, a mai spus președintele AEI.
Specialistul susține că investițiile în Neptun Deep și poziționarea companiei într-un moment critic pentru securitatea energetică europeană arată ‘ceva rar în peisajul românesc’, respectiv capacitatea de a gândi strategic pe termen lung, iar asta demontează ‘o prejudecată comodă: proprietatea de stat nu produce automat incompetență’.
‘Problema reală nu este exclusiv proprietatea. Problema este calitatea managementului, stabilitatea administrativă și rezistența la presiunile politice. Există companii private incompetente și companii de stat performante. Diferența o fac exclusiv oamenii care le conduc’, a mai spus Chisăliță.
Potrivit acestuia, agricultura modernă nu există fără fertilizanți, fertilizanții fără gaze, iar gazele nu mai sunt doar o marfă economică, ci ‘securitate strategică’.
‘Cea mai mare ironie rămâne însă faptul că România exportă gaze și importă fertilizanți. Adică exact modelul clasic al economiilor periferice: vinzi materie primă ieftină și cumperi produs finit scump. România are gaze, agricultură, poziție regională excelentă și infrastructură energetică relativ dezvoltată. Și totuși continuă să piardă exact industriile care multiplică valoarea economică. Pentru că valoarea mare nu stă în resursă. Stă în procesare, integrare industrială și controlul lanțului economic. Gazul brut aduce bani. Gazul transformat în industrie aduce: locuri de muncă, taxe, exporturi, influență regională, securitate economică’, consideră președintele AEI.
În opinia sa, România vrea rezultate de economie industrială matură cu instrumente de economie pasivă.
‘Întrebarea este dacă România mai vrea să fie o economie care produce ceva complex sau acceptă definitiv rolul de piață de consum și exportator de resurse brute. Atunci trebuie înțeles că managementul este condiția minimă care face diferența, iar conducerea Romgaz a demonstrat asta: atunci când există disciplină strategică, capacitate de execuție și asumare managerială, companiile românești pot redeveni actori industriali relevanți, nu simple entități de îmbogățit sinecuri. Problema nu este lipsa resurselor, ci incapacitatea de a construi lanțuri economice complete în jurul lor. Gazul extras aici ar trebui să însemne industrie aici, valoare adăugată aici, locuri de muncă bine plătite aici. În absența acestei viziuni, România riscă să rămână captivă într-un model economic periferic: exportă materie primă, importă produse finite și pierde constant capacitate industrială, know-how și autonomie economică’, a adăugat Chisăliță.
